O, mare iubită ! Ce bună amică ești tu cu poeții !
Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă.
Viu aeru-mi umflă plămînii de parc-aș sorbi dintr-o cupă
Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieții !

Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plîns altădată,
Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăși — mărgelele de sare !
Ce altă dovadă mai vie că matca-ți adînc zbuciumată
E albia primordială a vieții, o, tainică mare?

Ce giulgiu imens peste-un leagăn strîng apele verzi mișcătoare,
Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul !
În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,
Că-s una cu apele mării și una sînt cu seninul !

Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, și cine
În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,
N-ar crede c-așa limpezime l-ascunde atîta de bine
precum îți învăluie taina imensul tău giulgiu de ape !

Și gîndul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării
Ce splendidă-mi pare această albastră și unică oră !
O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aș putea o ancoră,
Ce vesel aș da pe vecie tot restul vieții uitării !