A fost o primăvară sau poate n-o fi fost...
Aprilie se agățase cu ghearele de cer
Și pendula alene ca un gimnast berber,
Tot chiuind albastru, subțire și anost.


Toți pomii de-nflorire se bucură grețos...
Alb țipător se-ntrece cu rozul țipător
Și-un vișin singuratic mai tremură de dor
să-și vândă coronița de spumă și miros.

Acesta e decorul! Povestea e banală.
El tropăi din dreapta cu-n aer arțăgos,
Ea țopăi din stânga cu-n aer bleg, sfios
Și deveniră cuplu, mașină infernală.

Doar o perdea de aer mai fâlfâia blajin
Aprinsă de dogoarea din trupuri și subțire,
Din ce în ce mai mult. Se înclina spre fire
O cumpănă de ață, puțin câte puțin.

Și luna mai ca fumul se ridică din glie.
Stâlpi de lumină el împlântă statornic
În boltă. Se torcea resortul de ceasornic,
Umplând de inimi multe noaptea străvezie.

Dar încolțea de-acuma o floare rea de ger,
Se vestejea într-una arzânda pălălaie.
Urechile, la surda timpului bătaie
Nutreau cercei - uitare tăiați în plumb și-n fier.

Ningea cu păsări albe. Iubirea lor târzie
Se stinse într-o doară și a rămas așa:
Porni spre stânga el, o luă spre dreapta ea,
Urmați de cețuri dese de grea melancolie.