un cordon bine prins, frigul coborât peste fleacuri, gesturile și ele mărunte abia tresar, ca niște mormoloci rostogoliți printre noi, și vorbele aproape moarte, aproape vii

dar încă avem cuvinte, așa cum se întorc, simplu, înspre tăceri, se prind mai greu de buze, sunt ca lichenii rupți de pe scoarță, trebuie să le înmuiem bine în apa de sub limbă, de sub frunte, dinăuntrul sternului, în marea deja învinețită la țărm, oricum în acest timp nu ne putem atinge, așteptăm

așteptarea este și ea un lucru bine învățat, când între mișcări prea stinghere auzi ceea ce nu dorește celălalt să îți spună, vizibilul sechestrat în mintea lui largă, în golurile de sub pleoape

și abia atunci poți simți cum să te rotești prin palmele lui, să arzi, să stârnești un taifun în inimi, după ce ai bătut sub tălpi falsitățile, răul ucis, abia atunci simți bucuria

nu, bucuria nu se învață, nu este de înlocuit, nu se mijește pe la colțul gurii, ea trece mereu pe deasupra, un înveliș calm, fără să cadă în stăpânirea vreunui cuvânt, a vreunui mărunt gest

vin peștii la mal
vin cu toți ochii
vin cu toate gurile
vin și ne vorbesc
numai noi să tăcem
numai noi să privim
nemișcați neatinși

***
(6 apr 2010)