Vântul aduna comori și miresme
și niște oameni mai trudiți
decât drahmele, cu vorbele ispiteau
suflarea din lucrurile ce erau,
pesemne, ale luminii desemne...


Și vorbele lor de vânt erau zălogite,
și făpturile lor voroveau cu țărâna,
cea ferecată sub sandaua luminând
pridvorul ne-lumesc al pustiei...


Niște oameni rătăciți în salcâmii
ce-mi sprijină amurgul, din cuvinte
își agoniseau absența, chipul din peștera
în care dorm animale cu dinții
neștirbiți de lumină și stele.
Niște oameni, Cetitorule, ca tine,
amețiți de vinul băut în Babel,
se clătinau în bucuria de a numi lucrurile,
alunecau pe omătul petalei de cireș...


Cât despre mine, ce am auzit în vorbele lor,
ce am oprit din vorbele lor, nu-mi este
de-ajuns nici pentru albastrul ce doarme pe stâncă,
nici pentru a dărâma Ierihonul din umbra furnicii...