oricât de-nzăpeziți pereții s-ar prăbuși în sine fără ușă
spărgătorii nu au nevoie de mai mult

înăuntru e cald inima mea de teracotă
își leagănă pisicile pe genunchi
sau poate ceasurile torc și doar seara
pătrunsă pe gaura cheii mișcă nedumerită din musteți

o masă răsturnată întrupează-n picioare
numărul prietenilor mei cândva noctambuli și destrăbălați
e ora la care își lepădau măștile
ora la care nerușinarea le era zeiță

de spaimă tac dar fluierul piciorului îmi cântă
cărțile în rafturi însuflețesc
dar am surzit aud numai cum crește igrasia
într-o casă din ce în ce mai puțin românească

îmi zvârlu ultimele două brațe-n foc
oricum n-o să mai scriu și în curând
chiar soba va crăpa vărsându-și jarul
peste covorul de pe care păsările oltenești
vor risipi cenușilor penajul