.


vechea varniță nu mai fumegă
are ceva din solemnitatea unui pod prăbușit
când trec pe lângă localnici observ
frunțile cianozate
rictusul sprâncenelor altădată surâs

malul gârlei nici el nu s-a tras mai aproape
nu mi-a păstrat urma picioarelor
pietrele nu știu când au ajuns mizere și mici
în căuș după ce se scurge apa rămân
gunoaie ce-ar face mai aprigă setea

și totuși aici m-au scăldat
am fost alăptat cu esență de calcar
și hrănit cu fier de fiară
dacă strigă cineva la mine
șira spinării mele eu simt
cum zburlește o coamă imaginară

chiar sentimentele mișună prin mine precum
aș fi dat drumul la câini
și aș fi plecat nu se știe unde cu treabă –
sunt o noapte cu două picioare
pornită
spre creasta după care soarele n-a apus