Era vremea copiilor cu cheia de gât,
când părinții își spuneau mai multe vorbe în scris,
lăsându-și lacrimile, unii-altora, prin bilețele
și apoi plecau la serviciu.
Era vremea copiilor nesupravegheați cu orele
pentru că părinții treceau de la o coadă la alta,
pentru carne, ouă sau hârtie igenică
după care, plecau la servici…
În acea vreme, biletele conțineau sarcini, “foarte importante”.
Unul din copii mei, analfabet pe vremea aceea,
colecționar de ambalaje de gumă de mestecat, o raritate…
a confundat biletul, pe care i l-am lăsat soției,
cu o nevinovată hârtiuță desenată și… l-a pus la colecție.
După câțiva ani, pe vremea când devenise semianalfabet,
descoperea biletul meu și-mi reproșa pentru greșelile de exprimare .
Cine mai avea grijă de cacofoniile dintr-un bilet oarecare,
când,la dugheana de jos se vindea hârtie igenică ?
Am înțeles totuși că o asemenea neglijență
te va supune unui rechizitoriu, al timpului
și vei roși în fața “judecătorului”.
De atunci îmi cizelez gândurile înainte de a le trece pe hârtie.
De unde știu eu că o ciornă nu se va strecura
printre ambalajele de gumă ale vreunui stră-strănepot.
De unde știu eu că micile mele erezii
nu vor parveni, cum spuneam, urmașilor,
făcându-mă vinovat de pata aruncată pe obrazul cultural
al începutului de secol XXI.