arta de a muri

arta de a muri o învățăm de la păsări,
ele mor totdeauna în zbor,
noi murim cu speranța în suflet,
când turnurile de întuneric
se înghesuie la orizont
într-o tragică singurătate.
azvârliți în cer, în adânc,
trecuți fără speranță dincolo de cuvinte,
mici, țipând, ferecați, vrăjiți,
ne spânzurăm ființele de iluzii.
timpul nesățios și brutal
ne-ngroapă amintirile în cavourile de argint
ale piramidelor sentimentale.
poteci fără întoarcere,
gânduri fără metafore,
cuiburi gingașe de vise,
încotro ne duceți ?
întotdeauna sosim târziu
la ospățul zeilor,
ne ospătăm cu ce rămâne de la masa lor,
apoi ne cântăm fericirea
prin sordide cârciumi
de la marginea marilor înghesuiri urbane,
bucuroși că au dispărut profeții în cărțile lui aladin.
înfășcăm viața prin bolboroseala timpului,
când zicem că am învins-o,
vine clipa când dumnezeu e inutil
și ne dăm veșmintele de pomană
cerșetorilor de halebarde.

duminică, 11 iulie 2010