să traversăm

de acum orice zi este duminică
și între duminici nu sunt inimi
nici înmormântări nu sunt

și îți mai spun

la capătul celălalt nu ne vom mai întâlni
vom traversa bulevarde poduri veneția
după scufundare
vom merge ghemuiți de spaimă

și spaima va naște lumi paralele
în care omul-pământ își va fărâma sufletul
fiindcă nu vrea să mai știe de dumnezeu
de iisus de religii contra-fobice

împotriva oricărei spaime este și râsul tău
pe marginea prăpastiei
degetele prelungi întoarse spre capăt
pătrund dincolo și culeg rămășițele

semne mici ale unor colonii îndepărtate
pe fiecare înscrii un nume o dată
să își amintească cei răscoliți
unde s-au strâns vocile și prima viață

înțelegi? viața de aici nu este pentru azi
pentru nicio întâmplare în care căutăm
sensurile purtate cândva în palme
ascunse sub prag sau în scoarță de nuc

să traversăm încet

tăcerea mea e din coloane puternice
se înalță până la religiile tale ucise
și te adoarme să îți trăiești la nesfârșit
ultima duminică