Nesfârșite șiruri trec
de oameni care pleacă.
Care vin și se apleacă.
Se ridică și încep
drumuri fără de-nțeles.

Câte doi se țin de mâna.
Câte trei râzând aiurea;
cei mai mulți sunt însă singuri
și privesc departe-ntr-una
așteptând, mereu, minunea.

Să se-ntâmple. Doar odată.
Să se-oprească. Dar tot singuri
se aruncă printre rânduri
și se duc. Și doar o fată.
Ea stă încă și așteaptă.

Nu știu ce. Poate-un vecin.
Poate-un prinț din altă lume.
Poate-un zmeu de prin vechime.
Vine-un om. Îi râde fața. Chin.
Îi cade capul. Un străin.

A plecat și ea, săraca.
N-a fost nimeni. Dintr-un milion
de oameni nu e unul s-o întrebe
Ce mai faci? Te miri că pleacă
târâindu-și, iar, singurătatea?