Lumea mea e mioapa si nu poarta ochelari.
Fara margini, fara consistenta, cetoasa.
Inaintez prin ea lenes, mai mult intuitiv,
ma dezorientez usor, ma repliez apoi, pipai.
De multe ori merg unde ma duce curentul,
agatandu-ma de un detaliu iesit in fata.
Ma-nvart bezmetic, ma-ncalcesc in lucruri.
Simturile-mi raman deseori perplexe,
alteori capata limpezimi incredibile.
Alunec mereu in aceiasi ameteala cenusie.
Azi m-am impiedicat in intuneric de mine.
Eram faramitata-n bucati, ca o papusa
stricata si aruncata in drum.
Am bajbait contrariata prin tarana si-am dat
de un brat, apoi de-un picior, de alt brat,
alt picior, un san ( celalalt era pierdut de
mai demult, deci nu mai avea sens sa-l caut).
Uite si trunchiul prafuit, mutilat, diform!
Nu stiu pe unde-ar putea sa-mi fie capul.
S-o fi rostogolit pe-aici, pe undeva,
pe dupa o perdea de aburi.
-Lasa-l! Ti-e mai bine asa.