Sînt unii care adoră femei îngrozitor de grase și
cumplit de urîte. Nu e, așadar, ca și cum eu
n-aș putea să-mi respect nebunia. Un fel de
patimă s-a întins: fiecare hrănește ceva.
Porumbeii din parcuri, maimuța la zoo,
vrăbii pe mese, cîini la oricare colț. Nu e
ca și cum eu n-aș hrăni pe nimeni. După ziua
hămăitului și-a faptelor, a venit vremea
statului la masă. Brrr!, fac după un
pahar de apă rece, dumnezeiască iar tenia mea
fornăie înăuntru ca un cal adăpîndu-se
după ce-a deșirat toată ziua nori sub arșiță.
Tenia mea dumnezeiască, animalul pe care
toți vor să-l omoare și el mi se plînge mie
prin pielea burții ca o fereastră năclăită
de cenușă. De cînd am vorbit despre ea,
nu-mi dă nimeni nimic de băut. Oamenii
nu suportă să afle că un șarpe orb bea la masă cu ei.

Dar e bine așa...
E ca și cum aș fi eu singurul care știe
că vremea animalelor înțelese a trecut demult.