Prinse-n mreaje de păianjen, în coperte învelite
Își plâng soarta lor nebună, sus pe rafturi părăsite
Mii de file împodobite, cu șoapte dulci de iubire
Dinspre cer, căzând spre sol, prin univers, omenire

O privire, două lacrimi, ce trezesc basme-adormite
Două lacrimi și încă două, cad pe file-ngălbenite
Dar se sting și-n ochii limpezi, se aprind lumine mii
Când zări pe-o cărticică: „Eminescu-poezii”

O mână slăbită, o ia tremurând
Filele le întoarce, încet, rând pe rând.
Visele se oglindesc în zorile dimineții
Lovite de stânci se sparg, valurile vieții.

Din carte apar pastele cu murmur de izvoare
Albastră e zarea, iar albastra floare
Ce se încoronează cu nuferi și stele
Revărsă iubire și-n visele mele.

Când visele se scurg prin veacuri
Iar tu pătrunzi în gând, troienind pe lacuri
Mai dulce decât mierea pare o poezie
Ce-n minte devine imagine vie.