Liniște amară,
atât mai era în odaia veche,
pereții dezrobiți de geloziile timpului
erau gata să cadă, lumina abia mai pătrundea,
prin păienjenișul ce devenise stăpânul de necontestat.
Era ora când serveam masa,
ce frumos era, numai bucurie și vorbe dulci,
acum doar liniște amară, greierii mai răzbat
din depărtare de aduc semnul bucuriei în casă.
Din noi a mai rămas o poză prăfuită,
un semn infim că ar fi fost dragoste,
în rest amintiri și regrete, bucurie și tristețe
până când timpul răzbunător va închide fila
poveștii noaste, iar îngerii vor cerceta
prin faptele ce dor chiar și acum...