precum orice muritor necugetat înghenunchease de cum fu gonit biciuit de pletele furtunoase ale lunii ele tot acopereau cerul răzvrăteau norii spre fulgerări el nu și nu se tocmea se ruga era plină dorința în pieptul său

oricine se străduia la scări tot încercând a le ajunge pe grații măcar în urme palide aromate deasupra nisipurilor orice însetat nu cerșea nu se umilea trudea trudea spera culegea picături din secunde prinse înainte de somnul adânc de la poarta aceea

el credea în ceea ce ți-se cuvine de la sine înțeles inventa reguli noi în iubire cu de la sine putere și apoi își sfâșia necăjit trupul nu mai putea suporta mistuirea

puteau trece secole milenii nu se schimba nimic doar buzele îi crăpau sângerând poeme despre o altfel de posedare