Ea frumoasa, stă proptită de pomul verde, pe scoarța-i groasă.
Bătrânul, vechi de veacuri, dându-i dulcea mireasmă, miros al
florilor de tei, ce o adoarme-n adierea vântului de vară, lin.
Ce o mângâie blând, pe fața-i palidă, pleoapele-i închise în vis.

Trupul ei de ceară, sculptat în forme voluptoase, e neclintit.
Îl cheamă pe el stăpân al nemuriri, un demon cu sufletul
prăpăd, mascat în înger prozelit, mișel cu glasul lui o învie.
Prea frumoasa fată, mireasă a morți, îl lăsa să-i șoptească.

Să o atingă, să o îmbrățișeze ca întâia dată, să se înfrupte.
Din fructul ei dătătoare de rod, prea multe dorințe în suflet.
O doboară în iarbă, în frunze, o atinge cu lacrimile lui amare.
Sărutând-o dulce pe buzele-i cărnoase, furând senzații.

- Fi a mea, o preafrumoasă mireasă a morți, te implor iubito.
- Eu! Dar tu nu simți? Spune, demon mascat în înger, nu vezi?
Sau ai uitat că în trecut, ai alergat după o altă mireasă mai frumoasă.
Și eu sunt rece și ma cuprins un somn, lasă-mă să dorm în pace.

El tăcu, e mut și viața i se scurge încet din vene, vrea să fie...
Domn al morți și al nopți, mire al miresei și lângă acest divin
copac să jure, că viața nu-i un farmec fără ea și că își aruncă.
Nemurirea lui de viu, să zboare în vânt cu ea in clar de lună.