Luna roșie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă...
Inima mea e-acum pe-aceste pajiști
în aceste ape înnorate de cețuri.
Am uitat marea, grava
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roșcovul tremură în fumul miriștilor,
am uitat pasul bâtlanilor și al berzelor
în văzduhul verzilor podișuri
pe pământul și fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Oh, Sudul e obosit să tot târască morți
pe malul mlaștinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanțuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieții săi se întorc pe munți,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roșii, încă roșii, încă roșii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Și seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, și aici îți repet
absurdul meu contrapunct
de duioșii și de furii,
un bocet de iubire fără iubire.