Infra-actul contemplării
se petrece întru
acel timp(sau ne-timp)
lăuntric

după care
tot ce există
va fi precum în oglindă
unde invers
nu te mai re-cunoști


sau
poate atunci
acel act întorcîndu-se
asupra lui însuși
mirabila pierdere
a identității în oglindă
(prin propria oglindire)
va deveni
"cea mai înaltă presimțire"
întru
cea mai adîncă desfătare?