Fecioara ce purta pe brațe crini
s’a’mpiedicat în mărăcini și spini
și în mocirla împuțită, duhnitoare,
a risipit povara purității sale.

Crepuscului din geam mă cheamă:
Lasă’ți tu lumea și mârșava iarnă
și vino la apus, la locul trist.
Dar n’am putut pleca, căci eu exist.