în umedul senin se scaldă toamna
albă în zori
roșie-n amurg precum un suflet ars
nici un sfârșit nu-i vrednic de-mpăcare
nici o cădere
cu atât mai puțin
obiceiul acesta infirm
de-a reînfrunzi în anotimpul
plecărilor

merg neînfricat printre săbii
până la capăt, până va fi pe undeva o trecere
ori peste munți
ori peste frământate râuri de gând
dar numai înalte morminte de aripi
la marginea zborului
agonizând

cu mâna înlătur stelele stinse
de lângă ochii-mi îngândurați
în seara mai rece ca o silabă
a unui țipăt neterminat