Nu era intrare și ieșire
și erau rupți din mine.
Mai aveam doar în dreapta rădăcinile lor.

Lipsa lor mă durea unde îi iubeam.
Și nu erau unde n-au fost când am vrut.
Și nici să îi chem nu puteam.

Și nefiind să mă duc și să vin de la ei
mă dureau picioarele.
Și mergând întristat
un cal alb tot ieșea din mine
încă să alerge pe cale.
Și pe când mă vedeam mergând,
m-am aplecat în dreapta
și am început să cânt
ca să le revină chipul drag.
Și când a venit momentul
s-a întâmplat că am dat de la noi
și unul și altul
de creștea câte un pod mai frumos
prin chipurile lor,
căci chipul le ieșiseră în ochiuri de apă roz.
Și pe când creșteau poduri
îi priveam ca pe mine
și eram între ei întru mine
și de bucurie mi-am zis să redevin
copacul cu ramuri și frunze,
în care din iarbă a sărit
ghemotoc de lumină galbenă.