Singur prin păduri nebune
ÃŽmi duc zilele pustii.
Umblu fără rost prin lume
Trecând dealuri și câmpii.
Și-mi înșir în urmă gânduri
Și-mi las vise ne-mplinite,
Care vor fi mâine iarbă,
Ori buruieni otrăvite.
Și-mi va fi ciudă pe norii
Care zboară fără tihnă,
Ca și sufletul meu singur
Care nu are odihnă.
Și voi invidia iarba
Ce crește fără ogoi,
Chiar de-i călcată-n picioare
Și de vite și de oi.
Și voi fi gelos pe munții
Cei cu frunțile în cer,
Ce stau neclintiți și falnici
Și în arșiță, și-n ger.

Doamne, ce-ai creeat lumina
Și lumina ne-a dat viață,
Și-ai făcut ființa-mi slabă
Spune-mi, cum pot să fac față,
Răului ascuns în mine
Cu puteri slabe și mici,
Când în jur zburând besmetic
Roiesc mii de inamici,
Ce voiesc să-mi vadă ființa
Învinsă și aplecată
Fără vise și speranță
Înspre glia-ntunecată.
Ce vor ca să-mi vadă fruntea
Înălțată-acum spre soare
Să fie cât mai umilă,
Și lipsită de vigoare.
Ce vor ca tot ce pe lume
Se înalță-n zbor curat
Să coboare în mocirlă,
Să coboare în păcat.
Spune-mi Doamne, de ce oare,
Trebuie fără-ncetare
Fără tihnă și odihnă,
Să-nșir prin păduri nebune
Gânduri rele, gânduri bune,
Și să-nșir zile pustii
Peste dealuri și câmpii?