un suflet rătăcește prin zilele așezate în drum
trec oameni
emilia nu îi vede
doar când un porumbel își desface aripile
palmele lipite de geam
strigă răsfrânt pe sticla groasă ce le separă de lume
buzele se strâng ca și cum
un sărut le-ar pune cătușe
pleoapele coboară și rămân așa ore în șir
își privește părul lung cânepiu
silueta zveltă și mersul grăbit
zboară prin propria viață
tânără și nepăsătoare
cosind cu aripi deschise lanul de lumină ce i se așează înainte
treieră cu inima spice de fericire
leagă snop încăperile vieții petrecute alături de el
și presară fărâme de suflet în urmă pentru a nu i se pierde copiii
deși ei nu au venit niciodată
deși ea a privit în sus tot mai des
apoi a plecat el
și emilia a închis toate ferestrele
de atunci
sufletul îi rătăcește prin zilele așezate în drum
ca un colț de ochi din care liniștit și ușor coboară
ultimul strop de lumină rămas