Din când în când stau rezemat în cazematele gândirii
și nu pot să respir decât amurgul ce se scurge prin olane.
Pe străzi e sângele mai rece
și norii răvășiți lungesc preludiul toamnei.
Îi strig pe idoli, tot răsfoind un sunet cald,
iar ei, niște atomi vârându-și trupurile-n ceață,
aruncă zâmbete prin poarta spartă de smarald,
părându-mi stâncă vorba lor de gheață.
Răzbat cuvinte îndoite prin pământ,
articulez structuri grăbite să-și ia zborul,
lipesc cu lut câte-un cuvânt căzut din gând
refac rostit pavajul vorbei .
Dar idolii cu zâmbet strâmb,
când mă apropii să-i ating,
și-ntorc privirea spre amurg
iar zborul, stânca, lutul, gândul,
se năruiesc și fug.