Pensule pentru fiecare vopsea
se ofilesc pe jos lângă un buchet de flori,
îndrăgostite de culoare.

Aștept nerăbdător clipa,
să alunece o pată de lumină ori umbră
pe dreptunghiul de pânza care-mi stoarce ochii
și mă aruncă în vid.

Tonuri rupte de gri calde și reci, de ocru,
pe măsură ce-n cap se așează
tabloul cu liniile lui flămânde-n ulei
o fiară îmblânzită treptat.

Fiecare gest, fiecare tentă în relief
aruncă picături de ceară pe suflet,
nimeni nu-mi spune când e terminat
și adorm cu el în gând.

Mă stăpânește și mă învelește în pânză
un păianjen înfuriat
și nu scap până nu-i adaug câteva tăieturi,
cu-n cuțit de tușe, să-i deschid umbrele,
s-alunece lumina asemeni sângelui,
tumultul interior să curgă afară
și asperitățile zilnice să fugă înlăuntru.

Dacă obosesc privirile
spuneți să mă opresc,
nu pictez o natură moartă.