Am plecat,
În lumea fără durere,
Pot să zbor,
Fără avion,
Și cobor atît de ușor,
Fără parașută,
Parcă sunt un fulg,
Văd pămîntul și este atît de departe,
Și atît de jos,
Parcă ar fii pe un drum de sat,
Cu gropi adînci ca unui ceaun.

Casele par atît de mici,
Zici că-i punctul,
De la finalul,
De versul terminat,
Unei poezii cu rimă,
Oamenii parcă ar fii niște purici,
În blana unui cîine de țară,
Acest zdrențuros,
Și cu blana în ghemotoace,
Parcă-i un ghem,
De ață din blana,
Făcută de la oaia,
Lui Vitoria Lipan,
Din Baltugul,
Romanul cel etern.

Am ajuns pe pămînt atît de ușor,
ÃŽn picioare am aterizat,
Ca un erou am fost…
Dar așa m-am simțit,
Parcă sunt un vagabont care zbenguie,
De-a zbura ca un aeroplan,
Soarele a ieșit puțin din acei nori albi,
Parcă mi-a făcut cu ochiul,
Și vîntul a început de-a bate,
Și eu am zburat ca un avion,
Și spre el mă îndreptam,
Și cald se făcea apropriindu-mă…
Și era atît de frumos,
Ca și chipul mamei,
Atît de tare pot spune că,
Strălucia atît de tare.

Zăresc în zare niște munți ciudați,
Cu chipuri de maimuțe,
Și brazi de pe ei ca niște banane,
Și niște fluvii cu apă atît de cristalină,
Că părea o oglindă de dorințe,
Îndeplinte cu aruncare în ea,
Mînile și-a te putea spăla pe a ta față,
Șă fie curată ca un cristal,
De figură omenească,
Ca de un înger cu aripile,
Eternități și fosforescente,
Și cînd soarele dispare,
ÃŽntre norii albi de puf,
Eu mă trezesc în pat,
Cu pene albe și mă întreb:
Oare chiar am visat?

03 octombrie 2010