ard
în vatră cărbunii
deasupra fumul
piatră pe piatră

carnea mea
pare o flacără care
ridică

și beau
să uit cărarea ce ducea către soare
să anestezieze
pieptul să elibereze
din această cușcă
sfârșitul

și ca pe o bandă de celuloid
cântecul, sângele
totul
lunecând în noaptea-tăcere

doar focul
cu plasa-i de pescar

povara mea amară
zbătându-se ’nafară
îi cântărește
oase de pește

și
apoi cărbunii trosnind
tălpile goale
pipăind coastele
orbește, flămând
ceea ce uitarea nu poate atinge
nicicând
și

ard

ard în tine

(unselfish, unfold…)