curând se face târziu

la marginea drumului doar un câine
încearcă să-și prindă coada parcă
dizolvată în umbră
privesc și nu spun nimic

singurătatea intrată în piele
mi-a sechestrat emoțiile
și sunt trist
și cartierul meu e trist

ceva nedefinit mă face
să înaintez prin mine
dezgolindu-mă de cuvinte
mă privesc
nu mai sunt eu
anii adunați sub pleoape
atârnă ca un bec de șaizeci
până la urmă e singurul lucru
pe care-l mai am și
câteva amintiri în care
nici nu mai cred
și asta pentru că mereu
văd aceleași drumuri
cu miros de flori albe
și câteva case
la cea cu numărul douăzecișidoi
pe geamul deschis
aceleași desene și
o urmă de ruj

aici este marginea

timpul ca un pietriș spălat
de ploaie și ochii rămași
cu aceleași imagini
aciuindu-se blând
mai încearcă o zbatere

întind mâinile dar nu simt nimic

acest joc aproape imposibil
e doar pentru oamenii mari

știu
aici este marginea...