o zi creponată din care facem boabe de struguri
savoarea lor și mirosul intens
captează orice copilărie, ne adună, ne limpezește
până când nu mai îndrăznim să facem niciun rău
cruzimea rămâne celor fără pietre în buzunar
fără lipici pe degete, din ea se vor naște
- începând cu mâine, nu azi, niciodată azi -
forme cuminți de regrete, covrigii cu sare
din care mușcăm doar pentru a simți setea

este doar o așteptare sub limbă, o așteptare a ceva
neclar, care umple întâi gura, miezul fragil al inimii
și pe marginea ei mici cristale de nostalgie
un dor, un carusel din parc, pustiu sub ploaie
ochii noștri l-au urnit, sau toamna

în caruselul ăsta nu mai urcăm, vertijul și pierderea
visul străin mai aproape de soarele blând de pe țărm
lumina lui nu seamănă cu lumina asta a orașelor
izbită de asfalt, nici cu irizațiile ei
scurse pe frunze, pe degete când culegem struguri
ne rotim, căutăm întruna cu amărăciune
dragostea, sâmburele însorit al fiecărei dimineți