Când eram copil
îmi era teamă de groparul satului
îl recunoșteam
după târâitul pașilor
și forma umerilor aduși ca semnul întrebării
care-i ținea într-un echilibru perfect
nelipsitele obiecte ale muncii
mă furișam după ulucile gardului
și-l lăsam să treacă
fumul țigării ieșea
ca dintr-o locomotivă cu aburi
dispersat prin aerul uliței
îl priveam
cum intra în pământ
încet încet...
cineva mi-a spus;
‘’gropile lui sunt interminabile
oamenii satului nu pot să le astupe’’
e loc suficient... îmi zic
pentru mama și tata
atunci când vor veni de la culesul crinilor albi
doar țărâna rămâne
și Gruvă groparul care intră și iese
de fiecare dată
când limba clopotului îi linge perna urechii.