novembre

lasă-mă măcar să inspir aerul
ce a clocotit o clipă în venele tale
cu palmele să-ti ating
urma pașilor tăi pierduți
lacrimile ce-ți ard obrajii să-i șterg
cu pleope neliniștite
iar amintirea trupului tău să-l îmbrățișez
cu ochi goi, pierduți, morți, cenușii.
plouă rece, mărunt peste pietrele crude
liniște și moarte, cer învolburat
mă contopesc cu tine pe pămintul înca reavăn
doar aici te mai simt
ți-amintești cum ne dădeam în leagăn?
întinde mâna iubito și smulge
trandafirul albastru cu petale moi
trage-l spre tine să-mi poarte pașii
spre întunericul care mi te-a răpit.
plumburiu, cu fața crispată de durere
mă culc pe tine, știu că mă simți
chiar și pe mormântul proaspăt
rămâi a mea comoară.
trece noaptea cenușie, rea
clipe înjunghiate de amintiri
cuvinte reci pe marmura albă
iubită și niciodată uitată.