meditație
în mine este o răscruce a lumii în care locuiește
umbra tristeților întregului neam,
toate luminișurile din colțul inimii sunt șubrede
și eu le golesc și mă epuizez ca nesus,
noaptea împingându-mă spre ochiul fântânii
în care voi sălășlui dincolo de lumea noastră.
orice astru în adâncuri zace în cuibul pietrei tăcute,
acolo poți măsura spațiul cu privirea ochiului de nebun
și acidele mizerii care au circulat nevrotic prin inimile noastre,
acolo poți visa la infinitele schimbări
care ar fi putut să se facă și nu s-au făcut,
acolo putem juca toate tragediile pe care nu le-am jucat
de mână cu eschil, sofocle și euripide,
acolo desfacem în flash întunecatul orgoliu al omenirii
și împrumutăm măști de măscărici tuturor borfașilor,
chiar dacă se lasă cortina grea
și izolează locul incendiat de inimă,
totuși bântuie căldura și praful aurit al speranței.
cenușa trecutului dă frâu imaginației să zburde
prin timpul care declamă, delirant, înfiorat de destin:
,,existăm!”
existăm și nu suntem niște marionete
fără mâini, picioare, creier și ochi,
viața noastră cade în cavalcade de culori diferite
și dorește să-și înalțe adevăratul chip
spre oaze de fericire cântate psalmodic în biblii de fericire.
imprudente măști ce suntem, n-am învățăt
rolul din drama existenței eterne
și n-am văzut că timpul zgârie cortina și-o șubrezește
și sufleorul nostru, în cușca lui, nu ne-a spus la timp
încotro s-o luăm, spre ce iluzii să ne îndreptăm...

24 octombrie 2010