Amurgul tot mai neguros se-ncheie
Pe chipul lunii, cel mai alb ca varul
Pe mine mă petrece-n stea calvarul
Că-n ușa nemuririi nu am cheie.

De rodul vorbei am umplut marfarul
Singurătatea-i grea și n-am idee
S-o-mpac. Dar port în suflet o femeie,
Pe marea solitară îmi e farul.

Curtând vecia-am devenit ascetul
Închis între pereții-aceștia patru
Și am ajuns, de voie, cu încetul

Să fie necesar un psihiatru.
Dar el mi-a zis c-așa este poetul
Așa că stihuri pe hârtie latru.