câteva ruine în mine
privite de sus par a fi o delimitare
îmi amintesc de cetate
și cum treceam printre ziduri căutând o fereastră
visam că-mi las părul lung să urce dincolo
pe el ar fi coborât rând pe rând cuvintele lor
le-aș fi putut vorbi
m-ar fi putut înțelege
de departe
din punctul acesta pe care stau fără timp
lumea poate fi închisă în pumn
însă de câte ori încerc să fac asta o zvâcnire în piept îmi fragmentează percepția
și nu mai știu dacă ceea ce ating este întregul
sau doar replica lui în mine
uneori mă traversează un frig ca și cum i-aș trăi simultan pe toți
ca și cum i-aș arde într-o partiție de memorie
așa că stau cu palma întinsă
privind cum lumea își decupează viață din liniile ei
rămân câteva ruine
suficient pentru a înțelege că jocul acesta
începe mereu acolo unde același joc sfârșește