Izbind în stâncă-am înălțat Castelul
Nimicniciei mele, grea povară
Și bătălii tunam mereu prin vară
Prin codri verzi unde-mi țineam rastelul.

La Dumnezeu urcam pe-o sfântă scară
Și-Nțelepciunea doar îmi era țelul
Dar nu mai am voință ca oțelul
Și umerii o rătăcire-mi cară.

Pe jumătate sunt lipsit de vlagă
Și-aproape că am fire de nebun
Căci veșnicia încă nu se leagă.

Mai mut pe Tabla Vieții un nebun
Și iarăși în chilie te chem, dragă
Cuvinte dulci dar fără rost să-ți spun.