mi-e sufletul olog și bont
în trupul ars, fără contur,
zimțat pe margini,
în care depănăm,
mimând hipnotic
o mie de cuvinte
din cartea de povești
a altor neamuri.

m-ai condamnat
să fiu pe veci
preludiul unei amintiri
spre care să zâmbești
ca unei paradigme
și capul meu mușcă retoric
din coșul unde zace-n așteptare
ca un draft,
nici îngropat,
nici sărutând himere.

să nu întrebi ce gust are împletitura!
ce-i mai amar:
să mori iubind sau neștiind ce-i ura?