Mi-e dor de-o poezie bună
La care se ajunge greu
Iar oboseala ca arvună
Nu este-n sine,-un minereu;

Invidiez pe cei cu har
Că nu le pune nimeni frână
La tot ce-au scris și scriu. Măcar,
Că judecata se amână.

Dar e ca peste tot o lege
Pe care nu poți s-o ignori
Și cine-o calcă, se alege
Cu cea mai grea dintre rigori

Căci sunt, există. Nu se poate
Să fi murit toți cititorii
de poezie. Cum socoate
nu'È™ care critic, apriori.

Și pentru ei îmi plec eu fruntea
Izvorului de armonie
Și poezia este puntea
Ce mi-a lipsit ades și mie.