Labirintul aprins fură suflete noi
Le înghite si fuge cu ele
peste oceane, și orașele goi
Robesc în gemete și țipete ecouri flămânde,
Umbrele cu capete prinse sub ziduri
de lacrimi și rugăciuni
la ceasul din urmă își dau săruturi...
orizontul pustiu adoarme obosit
de căutările lungi și cumplite.
Moștenirea lor s-a stins de dor, înghețată
Pe nisipul mării de toamnă.
Cad frunze pe mormintele lor,
pe cearșaful alb cad dinții de fiară,
sunt prea tari lacrimile...
dimineața pământul speriat se închină,
apusul zâmbește...
un călugăr bătrân, dă binețe
pesemne e ultimul an,
la răscruce de drum așteaptă
ultimul tren...