așa e omul hăbăuc într-o veselie
își amintește doar
nenorocirile alea bune
că alea trăsnite în
moalele stabilimentului
se ascund sfios
și ies la iveală cînd ți-e lumea mai dragă

așa sunt posibile lacrimile fericite
dar restul e amnezie
restul e un fel de amfetamină
care-și revendică proastă de bună
răzbunarea aia total fără rost

oricum durerea o duci pe picioare
pare inexistentă neștiut-dispărută
pînă la proba contrarie

exact așa cum lipsești bunăoară
de la înmormîntarea tatălui tău
pentru că dragul de el nu te-a văzut
decît de două-trei ori în viață

dar tatăl tău rămîne acolo sfios
numele lui e uitare și
pînă la proba contrarie
n-o să te vadă nici măcar în moarte

restul e ca la voia lui tetea Amnezeu
n-ai de ales decît de-acolo înainte
să hotărăști:
o să mă rupă spatele în fericire
numai în felul Meu