sunt unele dimineți când apuc să văd
apele fluviului cum se retrag
și împing orașul la suprafață

atunci apare din mulțime fata pescarului
care își caută medalionul pe sub mașini
declanșându-le alarma

are în privire balansul unui spânzurat
uitându-se la crengile goale încărcate de amintiri

când rămâneam amândoi în pat iubito
ca două bărci uitate de ape de sate în noroi
pe creștetul Pământului
unde pocneam în ceața plină de cariatide
sub greutatea unui pescăruș rătăcit
cu mâinile transformate în vâsle
și ea
îmbrăcată cu o cămașă de noapte
prin care se vedea luna
șoptea în genunchi lângă urechile noastre lemnoase
de foarte multă vreme