Numai doi într-un castel infim
Pe care nici o umbră nu-l mai sparge
La ceasu-n care e ales să fim
Cu-o dragoste peste catarge.

Iată drumul nu vine sau astăzi vine
Ca și când n-am scăpa de apus
Nici tu nici eu, dar se cuvine
O întrebare fără răspuns.

Dorul s-a aprins într-o idee
Și nici o lacrimă nu-l știe stinge
Chiar dacă vorbele o să-l încheie,
Călcând, tăcut, va mirosi a sânge.

Și dacă nu mai e scăpare-n fugă
Și am uitat să știu cât ține-un an,
Coboară mâna până nu alungă
Spaima inimii de porțelan.