Mă-ncumet să găsesc a lumii cale
și drumul ei prin trupu-ți de silfidă;
de bate peste mine-un vânt de jale
și semăn tot mai mult cu o stafidă,
eu tot mă-ndemn să te mai cânt în ode
- cum vara-i mângâiată de austruri
pe sânii ei de floare prinsă-n mode -
iubita mea, înalbăstrită-n lustruri.
Și de te chem să nu-mi răspunzi la rugă,
căci vorba mea-i doar scâncet de mirare,
iar de-ai veni, eu m-aș gândi la fugă,
iar de-ai rămâne,-aș fi în depărtare,
un punct nebun, de-o bucurie mută,
plimbându-mă prin lanul de cucută.