sunt mulți ani de când nimănui n-am dat
nici binețe și nici socoteală
curțile-s pustii un om de zăpadă
se dă huța pe o poartă de la școală

zile tot mai scurte soarele n-apucă
să topească umbrele prelungi
vântul acesta prin oase îmi umblă
ca o lamă de cuțit înfiptă-n fulgi

n-am sosit acasă ai mei s-au mutat
vorbă mi-au lăsat că n-ajung cu pasul
am crezut în ei dar când i-am strigat
îmi dezmoșteniseră până și glasul

poate or fi în râpă… am deschis spre cer
brațele ca o corabie cu pânze
mușchii-au tresărit m-au tras înapoi
nechezând suav ca două mânze




[aș dedica-o lui Șerban Georgescu dacă n-aș dedica-o fetițelor mele]