*
E iarna și nu am nimic de făcut, netul merge greu
și în general îmi merge foarte prost, mă gândesc
că aș putea stinge lumina, aș putea visa că fumez
ultima țigară, că nu mai există vecina gravidă cu
accese de vomă și că într-o zi voi construi un
perete prin care am să pot să văd.

*
Primul clovn era foșnitor ca hârtia de învelit
cadouri, îl apucam de nas, de urechi, el scotea
limba și îmi spunea că sunt o fetiță rea pînă în ziua
când tata a venit cherchelit acasă, i-a dat clovnului
două palme pe care le-am simțit până în buricul
degetelor, clovnul a început să râdă și a râs, a râs
câteva săptămâni la rând până s-a înecat cu salivă
și a murit.

Al doilea clovn a intrat în casă pe ușa din dos
împreună cu mama, tiptil, tiptil, pe lângă somnul
tatei în patul meu, era mic și roșu, făcuse angină,
m-am uitat în gâtul lui cu o lingură de plastic
și am văzut amigdalele care îi erau tăiate exact
ca la mine, în locul lor crescuseră doi trandafiri
care se mai zbăteau să crească.

Al treilea clovn era invizibil și era mare-mare,
cât casa, cât orașul, cât cerul, se juca cu trei mingi
micuțe care treceau prin mine ca niște bombe
dezactivate, îmi fugea cu repeziciune prin puls
ca o furnică închisă într-un mușuroi imens, știind
că urmează să fie strivit cu un vârf de pantof în timp
ce mama striga că din dragoste iartă și tata dormea,
iar eu visam că dragostea e altfel și că n-am să iert
niciodată.

*
E iarnă și patul pe care dormim îmi pare o sanie,
iar noi ne-am transformat demult din clovni în
oameni, oameni reci, care nu se tem să viseze, e noapte,
e ghețuș, e luna care se absorbe într-un crater și noi
trei muritori, construind un perete prin care să trecem.





(DRAMATURGIA LUCIOASELOR FUNII, ed. Vinea, București, 2014)