Tu nu regreți
c-ai risipit în viață
și lumini, și umbre trecătoare,
dar nu pot nicidecum ca să te judec.
Cu forțele voinței tale peste toate demne,
o cutezare-ți va-nălța deodată viața,
că inima atât de pură-ți este,
atât de-nnobilată de lumină,
cum numai un cristal cu aur pare,
iar azi te văd din ce în ce mai sus,
înveșmântată în virtuți ca într-o togă...
Te-nveselește mult această veste?
Sau te va întrista zâmbetul meu?
Vei suspina ori vei surâde
privind amurgul acestui anotimp de vieți
în care eu cutez de-acum să te întreb:
„Nu vezi câte virtuți sunt chiar și-n lacrimi?”