Tăind la îngeri de hîrtie
Care să sară-afar' din carte
Îți vine întrebarea vie,
Dar de răspuns încă n-ai parte

De ce în pază bună ființa
Se pune sub oblăduire sfîntă
Cînd îi lipsește și credința
Și înțelegerea i-e frîntă

De ce credința și-o înșeală
Privind in sus și la icoane
Cînd ceru-i gol, și viața-i goală
De adevăruri în isoane

De ce în singurarea-i certă
Ființa se-amăgește-n noapte
Și prea temîndu-și starea-inertă
Cu rugi se-apleacă, și cu șoapte

La neființă și-nfinituri
Cu patos greu ea se-adresează
Ea tremură în asfințituri
Și la minuni mereu visează

De ce cînd pacostea se-arată
Subit făptura și-o frămîntă
Din duh în fiu și-apoi în tată
Storcînd oblăduire sfîntă

Cînd zău că zei și dumnezei
Se zămislesc în ceas de noapte
Și se-amăgesc din plin acei
Ce–n duhuri cred, și nu în fapte.