O, Doamne, m-am săturat
să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt,
pângărită e goana. Dâmburile de silă
nu au fost ocolite nici ele,
dar se așează temeliile răzând la fel
de măruntaiele spetite.

Și nu știu ce vreau
cu un singur deget măcar,
și vlaga oftează după stârpitul imbold,
printre lăptoase boabe de vâsc,
și tidva se lovește de arborii lepădaț.

O, nu-mi cerceta numele, Doamne,
eu m-am închinat ochilor care știu să nu presupună,
picioarelor care se opresc târziu în pământ,
mâinilor sfinte cât o dragoste omenească.

Frunții.

Cu privirea vâlvoi am cutreierat
apele încurcate în ger, și am istovit
ceea ce presupune răgaz.

Am fumegat cu mentă sub limbă,
am îngropat vâslele în pământ,
am așezat blidele cu leșii deasupra.

Mi-am spălat, Doamne, sufletul
către miazănoapte,
și acum pe spaimă pândește gura bolnavului.

Mi-a rămas doar somnul
cu glasul lui bătut în adânc,
ei nu vreau somnul.

Cocorii așteaptă cer. Eu
ce aștept rezemat de arborele tău
înflorit de cârje în vârf?

Clopotele sapă în pământ primăvara mielului
care se va desparte de sânge.

Mestec cenușă în gură,
la răspântiile cu dureri de picioare,
privind cerul săpat în fântână.

Stelele.

Iar cerul e atât de înalt
încât îmi atinge sufletul, Doamne.