O pânză albă își ascunde amara goliciune în dulcele cuvânt iubire. Legenda a încurcat culorile, sângele curge în linia vieții din palmele tale. Meritele unui om topește zăpada. Dușmănia e o părere de rău. Întoarce privirea mai mult spre gândul plâns căci moartea ne soarbe acum printr-o ploaie cu nevoi de noi, de tine, de oricine. Frunzele se răsucesc a grabă. Pasul tău vorbește străzii mele rătăcite. Merg să mă uit, rătăcesc egoism, mă-pânzește imperiul, normalul demitizase joaca...ce spun? O, fie din noapte un miez de vis, ori foșnet să rămân. Clipele seci spre tine mă împing. Acolo privirea mi-a rămas albastră. Un corb, un pustiu, începe dincolo de îndoială să creadă în minuni. Înțelegi o noapte ce s-a lăsat pe suflet orb.
Mormintele s-au închis. Pustiul vine și pleacă singur. Vina te cuprinde, s-atinge cerul de tine, când anii nu-i mai vezi, nu auzi nimic, nu vezi leii ignorând limite. În spațiul copacilor e miros de tine. Și iată, orbești în lumina cetății căutând elegia a patra, a cincea, cine mai știe.

Ruinată părere, răsfăț de cuvinte, cu mâlul te joci de acum înainte. Albiră trupuri prea arse de soare, caimacul îți pare o umbră ce doare. Mustăți alungite pictezi printre aștri, mai scoate o coală și scrie poeme, nu pâlpâie ochiul ascuns după ziduri, ci șoaptele scot balcanice cânturi.

Dragostea nu e măreață? Ea te coboară? Cuprinde îndoiala înțeleaptă. Veghezi minutarul. A morții fruntea-i toată, tu ești uitătorul iubirii ce m-apasă. Sărutul plin, acordul hialin, mă face, te desface, o aripă, un suflet, din punctul cardinal ne naștem, apoi zacem. Cine îți duce dogma? De ce preferi banal? Extremele sunt false, mirarea ta la fel, treci valea fără viață, pe pânză îți adorm. Pictura e carnală, un sânge înșelat, regina în cetate dansează un păcat. Himere, scepticisme în porți de rai crăpate, așteaptă o legendă, un Cyrano plecat.