Pun cuvintele în călimara vremii
scrise cu cerneală de sânge,
și-mi sap în țărână poemele
într-o câmpie înțesată de maci.

Tu ești hârtia frăgezită de albăstrele
unde-mi gravez literele aplecate în rugă,
cu respect pentrul cititorul peregrin
prin imperiul cucerit de poezie.

Cuvintele râd și plâng din vocale în vers
fac risipă rupându-se de gânduri
cu sunete neauzite de crini.
Clipele furate din ceasul de piatră
ca niște flori de salcâm alb,
îmbată somnoroasele albine
și noaptea-i o aripă uriașă
cu penele întinse peste mări.

Un cer cu ninsori de fluturii roșii,
poartă grădinile adormite ale morții,
radăcinile pământului ridică păduri
și sprijină cu vârfurile boltirea descrețită,
dimineața când cocorii pășesc strâmb
și poeții adorm în iubire cuvântul

nemurit de EMINESCU.