Cărbunii cerului erau atît de
aproape încît mă temeam de
văpaia lor. Erau gata să mă ardă.
Dar avea conștiința veșniciilor
deosebite ale bărbatului și-ale
femeii. Două animale neasemeni
se împerecheau și trandafirii
întindeau bolte de care atîrnau
grele, ciorchini de luni. Din
gîtlejul maimuței ieșiră flăcări
flori de crin în lume. În crîngurile
de mirt un cocon înălbea. Îl
întrebarăm de pricina
înșelătoarei ierni. Înghițeam
cirezi smolite. Orkenise se ivi la
orizont. Ne îndreptarăm către
orașul acesta, ducînd dorul vîlcelelor în care merii cîntau,
șuierau , urlau. Dar, cîntecul ogoarelor arate era minunat:

Prin poarta mîndrei Orkenise
Pătrunde -un cărăuș fecior.
Prin poarta mîndrei Orkenise
Se duce-un biet rătăcitor.
Și paznicii de la cetate
Sărind pe-acel rătăcitor:
"- Ce duci cu tine din cetate?"
"- În ea-mi las inimă și dor."
Și paznicii de la cetate
Sărind pe cărăuș fecior:
"- Ce-aduci cu tine în cetate?"
"- Inima mea ca să mă-nsor."
De inimi Orkenise-i plină
Și paznicii rîdeau în cor.
Rătăcitor, calea-i haină.
Hain amorul, o, fecior.
Frumoșii paznici ai cetății,
Stau și-mpleteau spăimîntător;
Pe urmă, porțile cetății
Se-nchiseră-n amurg ușor.
Dar aveam conștiința veșniciilor
deosebite ale bărbatului și ale
femeii. Cerul își alăpta pardoșii.
Zării atunci pe mîna mea pete
scarlate. Către dimineață, niște
pirați luară cu ei nouă vase
ancorate în port. Monarhii se
înveseliră . Și femeile nu voiră să
plîngă nici-un mort. Lor le
plăceau bătrînii regi, mai
viguroși în dragoste decât
bătrânele javre. Un sacrificator
dori să fie jertfit în locul victimei.
I se deschise cîntecul. Văzui acolo
patru I, patru O, patru D. Ni se
dădu carne proaspătă și crescui
dintr-odată după ce mîncai.
Maimuțe asemeni arborilor lor
violau morminte străvechi.
Chemai pe una din aceste
sălbăticiuni pe care creșteau
frunze de laur. Ea îmi aduse un
cap făcut dintr-o singură perlă. O
luai în brațe și-o întrebai după ce
o amenințasem că o voi arunca
în mare dacă nu-mi răspunde.
Această perlă era naivă și marea
o înghiți.
Dar aveam conștiința veșniciilor
deosebite ale bărbatului și ale
femeii. Două animale neasemeni
se iubeau. Estimp, numai regii nu
mureau de rîsul aceasta și
douăzeci de croitori orbi veniră
să taie și să coasă un văl menit
să acopere agata nerămzie. Îi
mînai chiar eu, de-a-ndaratele.
Spre seară, arborii își luară
zborul, maimuțele încremeniră și
eu mă pomenii însutit. Ceata care
eram se așeză pe malul mării.
Mari corăbii de aur treceau la
dunga zării. Și cînd se făcu
noapte de tot, o sută de flăcări
îmi ieșiră înainte. Zămislii o sută
de prunci băieți ale căror doici
fură luna și colina. Ei îndrăgiră
regii cu oasele scoase ce se
fîlfîiau pe balcoane. Ajuns la
țărmul unui fluviu îl apucai cu
amîndouă mîinile și-l roti
deasupra capului. Această spadă
îmi potoli setea. Și, galeșul izvor
mă făcu să iau aminte că dacă aș
opri soarele l-aș vedea pătrat, de
fapt. Însutit, înotam către un
arhipelag. O sută de mateloți mă
primiră și ducîndu-mă într-un
palat, mă uciseră de 99 de ori.
Izbucni în rîs în acea clipă și
dansai, în timp ce ei plîngeau.
Dansam în patru labe. Mateloții
nu mai cutezau să se miște, căci
aveam înfățișarea înfricoșătoare
a leului.
În patru labe, în patru labe.
Orațele , picioarele mi se adunau
și ochii mei multiplicați mă
încununau cu luare aminte. Mă
ridicai pe urmă ca să dansez ca
mîinile și ca frunzele.
Eram înmănușat. Insularii mă
duseră în livezile lor ca să culeg
fructe asemănătoare unor femei.
Și insula, tîrîtă de valuri, porni și
astupă un golf unde din nisip
crescură numaidecît arbori roșii.
Un animal moale, acoperit cu
pene albe, cînta nespus de
gingaș și un întreg popor îl
admira fără să se mai sature.
Regăsi pe pământ capul făcut
dintr-o singură perlă care
plîngea. Învîrtii fluviul deasupra
capului și mulțimea se împrăștie.
Bătrînii mîncau țelină și
nemuritori nu sufereau mai mult
decît morții. Mă simți liber, liber
ca o floare la vremea ei. Soarele
nu era mai liber decît un fruct
pîrguit. O turmă de arbori păștea
stelele nevăzute și aurora dădea
mîna cu furtuna. În crîngurile de
mirți încercai înrîurirea umbrei.
Un întreg popor îngrămădit într-
un teasc sîngera cîntînd. Oameni
se născură din licoarea care
curgea din teasc. Ei roteau alte
fluvii care se ciocneau cu un
sunet ca de argint. Umbrele ieșiră
din crîngurile de mirți și se
duseră în grădinițele pe care le
stropea un lastăr de ochi de
oameni și de vite. Cel mai chipeș
dintre oameni mă apucă de
beregată dar izbuti să-l trîntesc la
pămînt. În genunchi, el îmi arată
dinții. Îi atinsei. Se auziră
clinchete care se schimbară în
șerpi de culoarea castanelor și
limba lor se numea Sfînta
Fabeau. Ei dezgropaseră o
rădăcină străvezie și o mîncară.
Era de grosimea unui nap.
Și fluviul meu în repaos îi scaldă
fără să-i înece
Cerul era plin de drojdie și de
cepe. Blestemam aștrii nedemni a
căror lumină curgea pe pămînt.
Nici o făptură vie nu se ivea. Dar
cîntece se înălțau de
pretutindeni. Intrau prin orașe
deșarte și colibe părăsite. Adunai
coroanele tuturor regilor și
plămădi din ele pe ministrul
încremenit al lumii limbute.
Corăbii de aur, fără mateloți,
treceau în zare. Umbre uriașe se
desenau pe pînzele îndepărtate.
Cîteva veacuri mă despărțeau de
aceste umbre. Mă deznădăjdui.
Dar, aveam conștiința veșniciilor
deosebite ale bărbatului și ale
femeii. Umbre neasemeni
întunecau cu dragostea lor
scarlată pînzele navelor, în timp
ce ochii mei se multiplicau în
fluvii, în orașe și pe zăpada
munților.